Adevărata bucurie

„Omul nostru ducea o viaţă plăcută. La fel era şi închinarea lui. Cele doua mergeau bine împreună.
Dumnezeu însă nu era mulţumit. Aşa că a îngăduit ca viaţa omului nostru să devină neplăcută. Omul a reacţionat imediat, şocat. „Cum se poate una ca asta? Cum se poate întâmpla aşa ceva în viata mea?”
Sub starea de soc a omului se ascundea îngâmfarea. El însă nu considera că e îngâmfare, ci încredere. „Asta va trece curând. Dumnezeu este bun. Viaţa va fi iarăşi plăcută.” îşi spunea el. Închinarea lui însă a rămas pe mai departe lipsită de pasiune.
Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a îngăduit ca în viaţa omului nostru să se întâmple şi mai multe lucruri neplăcute.
Omul a încercat din greu să-şi controleze frustrările, pentru că, nu-i aşa?, avea credinţă în Dumnezeu. „Voi avea răbdare”, a hotărât el.
Nu-şi dădea însă seama că hotărârea lui de a rămâne răbdător venea din convingerea lui că viaţa plăcută i se cuvenea. Şi nu-şi putea auzi propria inimă care spunea: „Dacă sunt răbdător, Dumnezeu va face ca lucrurile să fie iarăşi plăcute. Asta e treaba Lui.”
Astfel, închinarea lui a devenit o modalitate de a-L convinge pe Dumnezeu să ii redea viaţa plăcută de dinainte.
Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a îndepărtat o parte din gardul de protecţie cu care îl ocrotea pe omul nostru. Viaţa acestuia a devenit mizerabilă.
Omul s-a înfuriat. Dumnezeu părea de neclintit, indiferent, nepăsător. Uşa cerului îi fusese trântită în faţa şi omul nostru ştia ca nu o putea forţa.
Nu se putea gândi decât la zilele mai bune – nu la zilele mai bune ce urmau să vină, ci la zilele mai bune de dinainte, zile care nu mai erau şi care nici nu dădeau vreun semn că s-ar mai întoarce.
Visele sale cele mai înalte erau acum de a se întoarce la acele zile, la viaţa plăcută pe care o dusese odinioară, când simţea ceea ce credea că este fericirea.
Nu putea visa o mai mare fericire decât aceea de a se întoarce la ceea ce fusese cândva. Ştia însă că viaţa nu face niciodată paşi înapoi. Adulţii nu pot redeveni copii. Bătrânii nu-şi mai pot recăpăta energia anilor tinereţii.
Aşa că şi-a pierdut speranţa. Dumnezeu îşi retrăsese binecuvântarea şi nu erau semne că ar putea să se răzgândească.
Omul a căzut în depresie. A încetat să se mai închine.
Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a dezlănţuit toate forţele iadului în viata omului nostru.
Ispite cărora înainte reuşea să le facă faţă, erau acum irezistibile. Durerea de a trăi era atât de mare, încât plăcerea pe care i-o oferea ispita, ca o eliberare, părea normală şi chiar necesară. După plăcere însă urma întotdeauna un altfel de durere, o durere care îi acoperea sufletul ca o ceaţă prin care nu puteau pătrunde nici cele mai puternice raze ale soarelui.
Omul nu putea vedea decât durerea lui. Nu-L putea vedea pe Dumnezeu.
El credea că poate, dar dumnezeul pe care-l vedea era unul a cărui sarcina era să îndepărteze durerea din viaţa lui. Şi-l putea imagina pe acest dumnezeu dar nu-l putea găsi.
Omul nostru se adresa singurului dumnezeu pe care îl ştia. Cerea într-una ajutor. Dincolo de cererile lui de ajutor, aproape că auzea ce spunea inima lui, „Dumnezeule, trebuie să mă ajuţi. Nu voi crede niciodată că merit să mi se întâmple toate acestea. Durerea aceasta nu este din vina mea. Este din vina Ta”.
Închinarea lui luase întotdeauna până atunci forma cererii, dar acum lucrul acesta era atât de evident, încât omul nu prea mai putea să nu-l recunoască.
Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a îngăduit ca zbaterea omului să continue.
Şi a lăsat ca în viaţa lui să vină noi necazuri.
In acea parte a inimii lui în care se năşteau cele mai înalte vise ale lui, omul fusese sigur că nu va trece niciodată prin noile necazuri prin care trecea acum. Ani la rând îşi spusese în adâncul inimii (fără să fie conştient anume de aceasta), „Asta nu mi se poate întâmpla mie. Dacă ar fi aşa, viaţa mea s-ar sfârşi. Dacă mi s-ar întâmpla una ca asta, concluzia la care aş ajunge ar fi că Dumnezeu nu este bun. Aş avea atunci toate motivele să-I întorc spatele. Şi nimeni, nici măcar El, n-ar putea să mă învinovăţească”.
Omul însă tot nu-şi auzea inima vorbind. Ce auzea era o voce seducătoare care îl îmbia cu cea mai periculoasă ispită cu care se confruntase până în acel moment – să-şi piardă încrederea în Dumnezeu – lucru ce părea a-i da o aureolă de sceptic damnat, care sfidează cu curaj divinitatea, singurul mod de a se mai regăsi pe sine.
Lupta era tot mai grea. Omului îi mai rămăsese totuşi un licăr de speranţă. Nu renunţa la credinţa lui. In continuare însă nu-şi putea auzi inima care spunea, „Am tot dreptul să renunţ la credinţa mea. Aleg însă calea nobilă. Continuu să cred în Tine. Continuu să cred că Tu eşti Dumnezeu şi că cele mai mari speranţe ale mele de bucurie – oricâte vor mai fi rămas – sunt in Tine. Oare asta Te impresionează ? Dacă nu, Doamne, atunci ce Te impresionează ?”
Omul continua să se închine, acum mai disperat ca oricând. O făcea însă tot cu mândrie.
Dumnezeu nu era mulţumit. Aşa că a lăsat pe mai departe ca încercările omului nostru să continue şi durerea să nu-l părăsească. A menţinut în continuare distanţa dintre El şi om. Nu-i oferea nici un sprijin, nici un motiv palpabil pentru a mai spera. Lui Dumnezeu Ii era greu să nu intervină şi să nu îndrepte lucrurile din viaţa omului. Şi Ii era chiar şi mai greu să nu apară în mod direct în faţa lui şi să-L asigure de prezenţa Sa.
Ii era greu dar nu a făcut-o. Si aceasta pentru ca avea un vis mai mare în ce-l privea pe omul nostru decât întoarcerea lui la o viaţă plăcută. El voia ca omul să descopere adevărata bucurie. Îşi dorea mult să-i redea acestuia speranţa pentru ceea ce conta cel mai mult. Omul însă continua să rămână în necunoştinţă cu privire la ce putea fi acel ceva.
Ceaţa din jurul sufletului omului ajunsese de-acum atât de groasă încât o putea simţi, era ca un zid de jur împrejurul lui. Nu mai era decât mister; era bineînţeles şi frică, ba chiar groază, dar mult mai acut era sentimentul misterului, al misterului unei vieţi rele şi a unui Dumnezeu bun.
Unde era EL? Când avea cel mai mult nevoie de Dumnezeu, Acesta dispăruse. Nu mai înţelegea nimic. Era Dumnezeu acolo sau nu era? Şi dacă era, Îi pasă sau nu de el?
Omul nu putea sa renunţe la Dumnezeu. Şi-a amintit de Iacov. Aşa că a început să lupte. Dar se lupta în întuneric, un întuneric atât de dens, încât nu-şi mai vedea visele pe care le avea pentru o viaţa plăcută.
Intr-o beznă adâncă nu poţi vedea. Poţi însă auzi. Şi acum, pentru prima dată, putea auzi ce spunea inima.
„Binecuvântează -mă!” a strigat el. Din adâncul sufletului, putea auzi cuvinte ce reflectau o hotărâre fermă de a nu pleca de lângă Dumnezeu.
„Binecuvântează -mă! Nu pentru că eu sunt bun, ci pentru că Tu eşti bun.
Binecuvântează -mă! Nu pentru că merit binecuvântarea Ta, ci pentru că este în natura Ta să binecuvântezi. Pentru că nu poţi face altfel. Vin la Tine nu în virtutea a ceea ce sunt. Pentru ca nu Îmi datorezi nimic. Vin la Tine în virtutea a ceea ce eşti Tu”.
Îşi vedea în continuare durerea. Dar acum Îl vedea şi pe Dumnezeu. Şi strigătul pentru binecuvântare nu mai era o cerere pentru o viaţă plăcută. Era un strigăt după orice voia Dumnezeu să facă, după oricine era El. Omul simţea acum ceva diferit. Era începutul smereniei. Dar tocmai faptul ca era aceasta îl împiedeca să vadă ce era.
Omul uitase de sine însuşi, descoperind dorinţa pe care o avea de Dumnezeu. Nu-L găsise încă pe Dumnezeu, dar avea speranţa, speranţa că ar putea trăi ceea ce sufletul lui îşi dorea cel mai mult.
Şi atunci l-a văzut. Un izvor cu apă proaspătă clipocind în deşertul sufletului său. Era un vis nou. Îl putea vedea cum prinde contur. Era visul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu cu adevărat şi de a fi reprezentantul Lui într-o lume aflată sub semnul durerii. Visul avea o direcţie tot mai concretă; înţelegea acum cum Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu şi cum Îl putea reprezenta înaintea altora într-un mod care sa fie numai al lui şi nu al altcuiva. Se simţea ca şi când s-ar fi întors acasă.
Înţelegea acum că puterea lui de a le vorbi altora în numele lui Dumnezeu atunci când aceştia s-ar afla în mijlocul necazurilor vieţii depindea de capacitatea lui de a le vorbi din mijlocul propriilor lui necazuri. Niciodată până atunci nu mai fusese recunoscător pentru necazurile lui.
Suferinţa lui devenise uşa prin care putea intra în inima lui Dumnezeu. Acum împărtăşea cu El durerea Lui din marele Sau plan de mântuire. Faptul că suferea împreună cu Dumnezeu pentru aceeaşi cauză îl făcea să se simtă mai aproape de El.
Un gând noi îi încolţi în minte, „Mă voi uni cu toate forţele care luptă împotriva rădăcinii acestor necazuri. Mă voi alia cu bunătatea împotriva răului. Nu voi aştepta să văd lucrurile mai limpede; orice va trebui făcut voi face. Voi rămâne însă aproape de izvor. Pentru că sufletul meu e însetat. Nu o viaţă lipsită de necazuri este apa pentru sufletul meu; orice vine de la Dumnezeu – oricine ar fi El – aceasta este singura apă adevărată. Şi-mi este destul.”
Omul I se închina lui Dumnezeu şi Dumnezeu era mulţumit. Aşa că Dumnezeu a lăsat ca apa izvorului să curgă spre sufletul omului. Când omul nu venea în fiecare dimineaţă la izvor să bea, sau nu revenea în fiecare seară să bea din nou, setea devenea insuportabilă .
Unele lucruri din viaţa lui s-au îmbunătăţit.
Altele au rămas la fel.
Iar altele au mers chiar mai rău.
Dar omul avea acum vise noi, visa la altceva, la ceva mult mai înalt decât o viaţă plăcută. Şi găsise şi curajul de a-şi urma visele. Era de-acum un om care avea speranţa şi speranţa îi aducea bucurie.
Dumnezeu era foarte mulţumit. Si aşa era si omul.”

(Extras din cartea „VISE NĂRUITE- nebănuita cale a lui Dumnezeu spre bucurie” de dr. Larry Crabb)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: