Monahii si inghetata

Acest articol l-am primit mai demult pe mail si ma gandeam sa-l citesc, iata ca intr-un final l-am citit mi-a placut si m-am gandit sa-l postez si pe acest blog. Sper sa fie si altora spre bucurie.

Părintele Rafail Noica, la o călugărire la care am luat şi eu parte, în cuvântul pe care l-a rostit şi-a adus aminte de părintele Sofronie, care, la fel, după o călugărire, şi-a început cuvântarea astfel: “Câtă bucurie am avut sa aud astăzi încă odată aceste făgăduinţe pe care eu niciodată nu le-am îndeplinit!”.  Aşadar omul păcătos, conştient de neputinţa sa, vine în fata lui Dumnezeu pentru un singur lucru: ca sa-şi mărturisească dragostea pe care I-o poarta.

Cine poate spune ca, iată, eu de astăzi ma voi păzi curat? Si totuşi spune!  Cine poate spune: iată, eu de astăzi las toata slava lumii şi deşertăciunea şi părinţii şi fraţii şi ma las în ascultarea egumenului si a fraţilor? Spune, dar ne dam seama ca suntem slabi!  Cine poate spune: voi fi sărac de acum? Desigur, putem dar toate acestea de fapt, au un singur înţeles: Tu ştii toate, Doamne, Tu ştii ca Te iubesc!

Si Apostolul Petru şi-a încălcat făgăduinţa, n-a murit cu Hristos, asa cum s-a lăudat ca va face.  “Doamne, toţi te vor vine, eu voi muri cu Tine!”.  Dar, iată, după ce îşi calca făgăduinţa, vine iarăşi la Hristos, mai bine zis, Hristos vine la el şi Petru poate răspunde cu îndrăzneală la întrebarea Mântuitorului: Simone, Ma iubeşti tu pe Mine? Petru răspunde: Doamne Tu ştii toate, Tu ştii ca Te iubesc! Acesta este chipul monahului.  Dragostea pe care o poarta pentru Dumnezeu.  Dragoste pentru care este gata sa-şi primească toate infrangerile.

Desigur, intre monahi sunt monahi şi monahi, ca şi intre oameni.  Sunt oameni sfinţi care au ajuns la mari măsuri.  Sunt oameni despre care nu se poate vorbi tuturor fără a trezi neîncrederea ca ei sunt legende – exista astfel de oameni! Dar ei sunt putini.  […]

Sa ştiţi ca intrarea mirenilor în mânăstiri, care este oprita în rânduielile monahiceşti, rânduielile clasice ale Sf. Antonie sau Pahomie, sau ale altor sfinţi, erau făcute nu pentru ca monahii s-ar fi putut sminti din cauza mirenilor, ci invers (!!!), pentru a nu-i sminti pe mireni, care pot surprinde monahul într-un moment de ispita.  Pentru ca mireanul va înţelege din ceea ce vede doar ceea ce vede.  Dar plânsul din chilie al monahului nu-l va vedea. Nimeni nu devine monah într-o luna, nici într-un an, nici în zece.  De aceea nu pretindeţi tuturor monahilor sa fie ca Antonie cel Mare.

Avem sfinţi – citim în Pateric – care la 80 de ani au putut cădea în curvie, pur şi simplu, după care s-au întors şi şi-au continuat viata.  Putem vedea orice.  Tu vii odată la mânăstire şi vezi un monah care mănâncă îngheţată şi pleci acasă cu convingerea ca monahii sunt nişte burtoşi care mănâncă îngheţată.  “De, el ar fi trebuit sa postească, sa facă asa şi-asa…” – şi tu te duci acasă, iţi deschizi frigiderul, îţi scoţi cârnaţii, sucul, îţi scoţi vinul, dai drumul la televizor, mănânci, şi ceea ce faci tu ţi se pare ca este un lucru normal si cuviincios, dar acel monah nu trebuia sa mănânce îngheţată. Înţelegeţi? Tu vezi un monah care are un anume fel de pantofi, sau telefon de un anume fel, şi zici: “Iata acest monah, ce fel de pantofi are sau ce fel de telefon are!” Dar tu intre timp îţi porneşti maşina şi-ţi vezi de treaba ta şi ţi se pare normal ca ceea ce faci tu este un lucru normal şi admis pentru un creştin, dar ceea ce face acest monah este inadmisibil.

Iata de ce nu ne este de nici un folos sa vedem astfel lucrurile.  Ştiţi de ce? Pentru ca vezi astăzi pe acest monah cu un telefon pe care i l-a adus un om ca tine de bogat şi i l-a dăruit.  Acesta l-a primit, dar mâine o sa-l vezi cu altul, pentru ca acest monah i l-a dat cuiva care nu avea telefon, şi vei zice “Aha! Acest monah îşi cumpără în fiecare zi alt telefon!” Dar la mânăstire vin mulţi oameni şi vin oameni diferiţi. Eu ştiu monahi care au primit Mercedes-uri sau Jeep-uri, care azi le-au primit şi au zis: “Ce sa fac cu el? Ia-l tu!” – şi l-au dat altcuiva.

La mânăstire vin mulţi oameni.  Acum nu prezentam monahii ca pe îngeri care nu s-ar lipi de aceste lucruri.  Sunt diferiţi oameni, dar tu nu ai nici un folos sa gândeşti astfel.  Pentru ca acest om, atunci când a venit la mânăstire, n-a venit pentru acest telefon, n-a venit pentru aceasta maşină.  El a venit lepădându-şi viata şi închinând-o Domnului.  Nu ştii tremurul lui din vremea încercării, ca a fost un an, ca au fost trei, în care el aştepta aceasta seara în care va depune făgăduinţele şi se va lepăda de lume.

De câte ori am asistat la o călugărire la care erau de fata mireni, toţi plângeau ca la un mort, auzind făgăduinţele, văzând tinereţea celor care se călugăresc, dar după aceea uita si vad ca monahii mănâncă îngheţată! Acest om şi-a închinat viata sa Domnului.

Da, avem sfinţi care mustra călugării netrebnici, dar totdeauna vorbesc despre demnitatea călugărilor.  Una dintre ele este minunata, arătându-ne cum ar trebui sa ne purtam cu călugării.  Căci, mergând odată pe cale, cei care îşi primesc ocara de-a lungul zilelor de la duhovnicii lor şi întâlnind nişte mireni, părintele le-a zis acestora din urma: “Ridicaţi-va şi luaţi blagoslovenie de la călugări, ca ei stau înaintea lui Dumnezeu, şi gurile lor sunt sfinţite prin vorbirea cu Dumnezeu, şi picioarele şi mâinile lor“.  După ce rămân singuri, da, poate sa-i certe iar şi le poate spune ca sunt măgari si ca nu sunt buni de nimic. Dar aceasta le-o spune el, părintele.  Însă tu, un mirean, nu poţi spune asta!

Mulţi dintre călugări şi-au lăsat călugăria.  Mulţi înseamnă foarte mulţi.  Credem ca, dintr-o suta, treizeci rezistă – din ceea ce am văzut pana acum.  Si aceasta vorbeşte despre greutatea călugăriei.

Sa nu judecam, pentru ca nu ne este de nici un folos! Pentru ca aceşti oameni au ieşit din viata din care eşti tu.  Au avut nebunia sa vina înaintea lui Dumnezeu si sa spună: “Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii ca te iubesc” şi sa-şi asume toate riscurile.  Il vezi la un moment dat al căderii lui, dar nu stii ce va fi mâine.  Pentru ca pe aceştia Dumnezeu ii aude.  De ce? Pentru ca sunt număraţi pe degete.  Au legământ înaintea Altarului.  Va veni şi va spune: “Maica Domnului, ajuta-ma ca am greşit!”. Si va fi ajutat.

De ce a avut Petru aceasta îndrăzneală? Va spun: pentru ca a lăsat toate pentru Hristos, pentru ca s-a dat pe sine, tot ce avea mai scump, pentru a-si pecetlui dragostea.  Cine are îndrăzneală după ce cade in păcat sa spună lui Dumnezeu: “Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc” ?  Cine are aceasta îndrăzneala? Iată, un călugăr păcătos are! De ce are? Pentru noaptea aceea in care el s-a tarat in fata Altarului si a rostit făgăduinţa de dragoste.  In noaptea aceea el a făcut ceea ce nu poate face un om într-o viata întreagă.  El s-a lepădat de toate pentru Hristos.

Preluat dintr-un cuvânt al pr. Savatie Bastovoi.