Sfînta simplitate (de Anton Cehov)

La părintele Sava Jezlov, bătrînul paroh al bisericii Sfintei Treimi din oraşul P., pe nepusă masă a poposit din Moscova fiul Alexandru, un vestit avocat moscovit. Bătrînul şi singuratecul văduv, zărindu-şi unica odraslă, pe care nu o mai văzuse de 12-15 ani, încă din vremea cînd îl petrecuse la universitate, a pălit, s-a cutremurat din tot trupul şi a înţepenit. Bucuria şi încîntarea lui nu aveau hotar.
Seara, în ziua venirii, tatăl şi fiul au discutat mult. Avocatul mînca, bea şi se înduioşa.
– E bine aici la tine, drăguţ! – îşi arăta el încîntarea, legănîndu-se în scaun. – E confortabil, cald şi miroase a ceva patriarhal. Zău e bine!
Părintele Sava, ţinînd mîinile la spate şi, după cum se vede, fudulindu-se în faţa bătrînei bucătărese că are un fiu atît de mare şi de galant, se plimba în jurul mesei şi se străduia, pentru a fi pe placul oaspetelui, să-şi însuşească o înfăţişare cît mai “savantă”.

– Aşa stau treburile, frate… – zicea el. – A ieşit aşa cum mi-am dorit în inima mea: şi tu şi eu am mers pe latura intelectuală. Tu, iată, la universitate, iar eu academia din Kiev am absolvit-o, aşadar… Pe aceeaşi cale, carevasăzică… Ne înţelegem unul pe altul… Atît că eu nu mai ştiu cum e acum prin academii. Pe vremea mea puneau mare accent pe clasicism şi chiar se studia ebraica veche. Dar acum?

– Nu ştiu. Dar tu, tataie, ai un peşte pe cinste. M-am săturat, dar tot mai mănînc.
– Mănîncă, mănîncă. Tu ai nevoie să mănînci mai mult, deoarece duci o muncă intelectuală, nu fizică… hm… nu fizică… Tu eşti universitant, munceşti cu capul. Mult o să zăboveşti pe ospeţe?

– Eu nu pe ospeţe am venit. Eu, tataie, am intrat întîmplător pe la tine, cum se zice deus ex machina. Am venit în vizită de lucru, să-l apăr pe fostul vostru primar. Probabil ai aflat că mîine va fi judecata.
– Aşadar… Să înţeleg că eşti pe latura judecătorească? Jurisprudent?
– Da, sînt reprezentant al juraţilor.
– Da… Să te ajute Dumnezeu. Şi rangul tău care este?
– Zău nu ştiu, tataie.
“Să-l întreb de leafă, – gîndi părintele Sava –, dar pentru ei această întrebare e de prost gust… Judecînd după îmbrăcăminte şi luînd în socoteală ceasul de aur trebuie să presupun că primeşte mai mult de o mie”.
Bătrînul şi avocatul au tăcut.
– N-am ştiut eu că ai un peşte aşa de bun, că aş fi intrat pe la tine şi în anul trecut – a zis fiul. – În anul trecut eu am fost aici nu departe, în orăşelul vostru de gubernie. Ce oraşe nostime aveţi!
– Chiar nostime… măcar scuipă-le! – a căzut de acord părintele Sava. – Ce să faci! Sîntem departe de centrele intelectuale… prejudecăţi. Încă nu a pătruns civilizaţia…
– Nu la asta mă refer… Ascultă ce păţanie s-a petrecut cu mine. Intru eu în orăşelul vostru de gubernie în teatru, merg la casă după bilet, iar mie mi se zice: spectacolul nu va avea loc, deoarece încă nu s-a vîndut nici un bilet! Iar eu îi întreb: cît de mare este suma pe care trebuie să o strîngeţi? Zice, trei sute de ruble! Spuneţi-le să joace, zic, eu voi plăti trei sute… Am plătit de plictiseală trei sute de ruble, iar cînd am început să privesc drama lor sfîşietoare, m-am plictisit şi mai mult… Ha-ha…
Părintele Sava şi-a privit fiul cu neîncredere, apoi a privit-o pe bucătăreasă şi a pufnit în pumn…
” Vai ce minte!” – a gîndit el.
– De unde, Şurenika, ai luat tu aceste trei sute de ruble? – a întrebat el stînjenit.
– Cum de unde le-am luat? Din buzunarul meu, desigur…
– Hm… Care este, iartă-mi întrebarea nepotrivită, venitul tău?
– Cînd şi cum… Într-un an pot să cîştig vreo treizeci de mii, iar în altul nici douăzeci nu se adună… Anii se întîmplă diferiţi.
“Vai minte! Ho-ho-ho! Vai minte! – gîndi părintele Sava, hohotind şi privind cu dragoste la faţa slăninie a fiului. – Lăudăroasă e tinereţea! Ho-ho-ho… Hai că-i bună – treizeci de mii!”
– Nu pot să cred, Saşenika! – a zis el. – Iartă-mă, dar… ho-ho-ho… treizeci de mii! Pe banii ăştia poţi să construieşti două case…
– Nu crezi?
– Nu că n-aş crede, dar aşa… cum să mă exprim… tu mi se pare că prea… ho-ho-ho… Ei, dar dacă tu primeşti atît de mult, atunci unde se duc banii?
– Îi cheltui, tataie… În capitală, frate, viaţa muşcă. Aici ai nevoie de o mie ca să trăieşti, iar acolo de cinci. Ţin cai, joc cărţi… îmi permit uneori.
– Aşa este… Dar tu strînge-i!
– Nu se poate… N-am eu nervii ăştia ca să-i strîng… (avocatul a oftat). Nu pot să fac nimic cu mine. În anul trecut mi-am cumpărat în Poleanka o casă cu şaizeci de mii. E, oarecum, un sprijin la bătrîneţe! Şi ce crezi? N-au trecut nici două luni după cumpărare că am fost nevoit să o depun. Am depus-o şi toţi banii – tfiu! O parte i-am pierdut la cărţi, cealaltă am băut-o.
– Ho-ho-ho! Vai minte! – a piuit bătrînul. – Captivant minte!
– Nu mint, tataie.
– Parcă se poate oare să pierzi casa la joc sau să o bei?
– Se poate, nu doar casa, ci şi globul pămîntesc să-l bei. Mîine eu de pe primarul vostru o să jupoi cinci mii, dar presimt că nu o sa ajung cu ele pînă la Moscova. Aşa este planida mea.
– Nu planida, ci planeta, – l-a corectat părintele Sava, tuşind şi privind cu demnitate spre bătrîna bucătăreasă. – Iartă-mă, Şurenika, dar eu mă îndoiesc de cuvintele tale. Pentru ce primeşti tu astfel de sume?
– Pentru talent…
– Hm… Poate că vreo trei mii primeşti, dar ca să primeşti treizeci de mii sau, să zicem, să cumperi case, iartă-mă… mă îndoiesc. Dar să lăsăm aceste contradicţii. Acum să-mi zici, cum e la voi în Moscova? Cred că e vesel? Ai multe cunoştinţe?
– Foarte multe. Toată Moscova mă cunoaşte.
– Ho-ho-ho! Vai minte! Minuni peste minuni, îndrugi, frate.
Multă vreme au discutat în această manieră tatăl şi fiul. Avocatul a mai povestit şi despre nunta sa cu o zestre de patruzeci de mii, a descris călătoriile sale în Nijnii, divorţul care l-a costat zece mii. Bătrînul asculta, plesnea din palme, hohotea.
– Vai minte! Ho-ho-ho! Nu ştiam, Şurenika, cum că eşti aşa de meşter la ascuţit gogoşi! Ho-ho-ho! Nu ţi-o zic spre judecată. Îmi place să te ascult. Spune, spune.
– Dar hai că am lungit vorba – a încheiat avocatul ridicîndu-se de la masă. – Mîine e procesul dar eu încă nu am citit dosarul. Adio.
Petrecîndu-şi fiul în dormitor, părintele Sava s-a dedat încîntării.
– L-ai văzut cum e? a? – a şoptit el bucătăresei. – Ăsta-i el… Universitant, umanist, emansipe, dar nu s-a ruşinat să-l viziteze pe moşneag. Şi-a uitat tatăl, dar dintr-odată şi l-a amintit. A luat şi şi-a amintit. Şi-a zis: hai să-mi amintesc de bătrînul meu mucegai! Ho-ho-ho. Bun fecior! Cuminte fecior! Ai băgat de seamă? El vorbeşte cu mine ca şi cu un egal… a văzut în minte un frate întru ştiinţe. Mă înţelege, carevasăzică. Păcat că nu l-am chemat pe diacon să-l vadă şi el.
După ce şi-a vărsat sufletul în faţa bătrînei, părintele Sava s-a dus pe vîrfuri pînă la dormitorul său şi a privit prin gaura cheii. Avocatul era culcat în pat, şi pufăind o ţigară, răsfoia un caiet gros. Alături, pe măsuţă, era o sticlă cu vin pe care părintele Sava nu o văzuse mai înainte.
– Doar o clipă… să văd dacă îţi este comod – a bolmojit bătrînul intrînd la fiu. Te simţi bine? E moale? Ia şi te dezbracă.
Avocatul a mîrîit şi s-a încruntat. Părintele Sava s-a aşezat la picioarele lui şi a căzut pe gînduri.
– Carevasăzică… – a început el după o vreme de tăcere. – Eu mă tot gîndesc la vorbele tale. Pe de o parte, mulţumesc pentru că l-ai înveselit pe moşneag, iar pe de altă parte, ca părinte şi… şi ca om instruit nu pot să tac şi să mă abţin de la observaţii. Eu ştiu că tu ai glumit la cină, însă, o ştii şi tu, atît credinţa cît şi ştiinţa a condamnat minciuna chiar şi atunci cînd se face în glumă. Hm… Tuşesc. Hm… Iartă-mă, dar eu ca părinte. De unde ai vinul?
– L-am adus cu mine. Vrei? E un vin bun, opt ruble sticla.
– O-o-opt? Vai minte! – a plesnit cu palmele părintele Sava. – Ho-ho-ho! Pentru ce să dai opt ruble? Ho-ho-ho! Eu îţi pot cumpăra cel mai bun vin cu o rublă. Ho-ho-ho!
– Ei, hai, marş, moşnege, îmi încurci… Hai!
Bătrînul, chicotind şi plesnind cu mîinile a ieşit şi, cuminte, a închis după sine uşa. La miezul nopţii, după ce şi-a citit “pravila” şi a comandat babei prînzul de a doua zi, părintele Sava a mai privit odată în camera fiului.
Fiul continua să citească, să bea şi să fumeze.
– E timpul să dormi… dezbracă-te şi stinge lumînarea… – a zis bătrînul aducînd în cameră miros de tămîie şi lumînare arsă. – De acum e al doisprezecelea ceas… E a doua sticlă? Oho!
– Fără vin nu se poate, tataie… Nu te însufleţeşti, nu poţi face treabă.
Sava s-a aşezat pe pat, a tăcut şi a început:
– Iată, frate, care-i povestea… M-da… Nu ştiu, voi mai trăi, te voi mai vedea vreodată, de aceea mai bine este să-ţi las astăzi testamentul meu… Vezi… În toţi aceşti patruzeci de ani de slujire eu am agonisit pentru tine o mie cincisute de ruble. Cînd voi muri, să le iei, dar…
Părintele Sava şi-a tras nasul su solemnitate şi a continuat:
– Dar să nu-i risipeşti şi să-i păstrezi… Şi, te rog, după moartea mea să-i trimiţi nepoatei Varenika o sută de ruble. Dacă nu-ţi va părea rău, să-i trimiţi şi Zinaidei 20. Ele sînt orfane.
– Poţi să le trimiţi toate o mie cincisute… Eu nu am nevoie de ele, tataie…
– Minţi?
– Vorbesc serios… Oricum o să le risipesc.
– Hm… Doar eu le-am agonisit! – s-a supărat Sava. – Fiecare copeică am păstrat-o pentru tine…
– Dă-mi voie să pun banii tăi sub sticlă, ca semn al iubirii paterne, dar altfel eu nu am nevoie de ei… O mie şi jumătate – fi!
– Ei, cum ştii… Dacă aş fi ştiut, nu i-aş fi păstrat, nu mi-aş fi bătut capul… Dormi!
Părintele Sava a făcut cruce peste avocat şi a ieşit. El era puţin jignit… Atitudinea nepăsătoare şi brutală a fiului faţă de agonisirile lui de patruzeci de ani l-a pus în încurcătură. Dar sentimentul jignirii şi al confuziei a trecut îndată… Bătrînul iară s-a simţit atras să pălăvrăgească cu fiul, să discute ca între doi oameni “învăţaţi”, să-şi amintească trecutul, dar de acum nu i-a ajuns îndrăzneală să-l deranjeze pe avocatul ocupat. El a umblat cît a umblat prin camerele întunecoase, apoi s-a gîndit ce s-a gîndit şi s-a dus în hol să se uite la blana fiului. Dedîndu-se uitării din cauza încîntării părinteşti, el a înşfăcat cu amîndouă mînile blana şi a început să o îmbrăţişeze, să o sărute şi să o binecuvînteze, de parcă aceasta nu era o blană, ci însuşi fiul, “universitantul”… De dormit el nu putea dormi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: